În perioada de vârstă 5-12 ani copilul se află în etapa a 4-a, conform etapelor psihosociale ale lui Erikson.
Începutul vieţii şcolare este începutul unei activităţi de învăţare, care îi cere copilului nu numai un efort intelectual considerabil, ci şi o mare rezistenţă fizică.
Clasa I aduce noi responsabilităţi pentru copil. Primul pas este să stabilești o relație cu copilul. În această etapă, copiii învaţă să scrie şi să citească şi, mai ales, să facă lucruri singuri. Profesorii joacă un rol important în viaţa lor şi pentru învăţarea anumitor abilităţi. Copilul simte nevoia de aprobare prin demonstrarea unor competenţe care sunt apreciate în societate şi începe să îşi dezvolte un simţ al mândriei din propriile realizări.
Perioada de adaptare nu se consumă la fel pentru toţi copiii. În cazul în care învăţătorii/părinţii nu îl sprijină pe copil în această perioadă de trecere şi adaptare, acesta poate experimenta o frică intensă, care echivalează cu ceea ce se numeşte ’’şocul școlarizării’, asemănător în anumite privinţe cu şocul naşterii sau cu cel al intrării în pubertate. Această anxietate este însoţită adesea de timiditate, izolare, agresivitate, de o anumită imaturitate afectivă şi motivațională.
La vârsta de 6-7 ani gândirea, memoria, imaginaţia, motivaţia şi vocabularul copilului sunt în curs de dezvoltare. Fiecare copil este diferit şi asimilează informaţiile într-un ritm propriu. A-i compara rezultatele cu ale unui alt copil şi a pune presiune pe el în ideea obţinerii unor note care să te satisfacă pe tine, ca adult, nu este în interesul superior al copilului.
Şcolarii mici pot întâmpina dificultăţi în procesul memorării. Se întâmplă ca ei să nu-şi dea seama ce anume trebuie memorat şi reţinut dintr-un material oarecare, sau ce trebuie făcut pentru o memorare mai rapidă şi mai eficientă. De aici tendinţa de a recurge exclusiv la repetarea, adesea mecanică, a faptelor. Sarcina învăţătorului este de a-i ajuta pe elevi să îşi însuşească procedee raţionale şi eficiente de memorare logică, nu mecanice.
De asemenea, este foarte solicitată imaginaţia reproductiva ceea ce poate fi uneori obositor pentru copil la această vârstă. În toată această perioadă de dezvoltare, sedimentarea achiziţiilor noi necesită timp, acestea acumulându-se treptat.
Repetenţia nu stimulează învăţarea. Este o greşeală să laşi un copil de clasă I repetent, întrucât creierul lui la această vârstă este în formare, copilul se află într-o etapă de acumulare de informaţii. Dacă nu este sprijinit de educatori sau părinţi, copilul va începe să se simtă inferior, respins, să se îndoiască de propriile abilităţi şi să nu-şi atingă potenţialul maxim.
Riscul discriminării la această vârstă poate avea efecte negative, precum: frica, scăderea încrederii în şine şi a motivaţiei, posibilitatea că o boală autoimună să se instaleze, etc. Mai mult, procedând astfel, riscăm să întărim şi mai mult competiţia între elevi ori aversiunea faţă de anumiţi învăţători/anumite materii.
În orice ţară civilizată, la decizii care privesc întreaga societate este consultată şi societatea civilă. Aceasta ia parte activ la deciziile pe care Guvernul doreşte să le implementeze iar nu de multe ori aceasta este cea care deschide calea şi arată drumul pe care societatea îl poate urma. La noi o astfel de opinie poate fi exprimată de ONG-uri cu atribuţii în Protecţia şi Promovarea Drepturilor Copilului cât şi de către Colegiul Psihologilor din România.
Din nefericire, asistăm la o lipsă vizibilă de interes din partea Colegiului Psihologilor care până în prezent nu a prezentat o poziţie oficială cu privire la impactul şi efectele psihologice pe care le presupune repetarea unei clase. CPR nu şi-a exercitat rolul social şi nu a prezentat până acum un punct de vedere sau o serie de măsuri care ar trebui să fie implementate în şcolile din România, conform unui plan structurat pe etape de dezvoltare ale copiilor.
Sistemul de învăţământ din România are foarte mult de recuperat. În foarte multe dintre cazuri, cei mici sunt nevoiţi să care ghiozdane mult prea grele, care le pun în pericol sănătatea şi să îşi sacrifice din timpul de calitate cu părinţii, făcând temele – uneori interminabile – cu familia.
Să ne uităm puţin la Modelul Finlandez şi la Modelul Montessori. Nu nota contează, ci calitatea cunoştinţelor şi modalitatea prin care acestea sunt procesate şi înmagazinate. Ceea ce este important este să creştem copii fericiţi, adaptaţi social şi care să se bucure de copilăria lor.
Holban&Holban
